Date importante din istoria comunei

 

1378 – atestarea documentara a localităţii Valea Seaca

1430 – atestarea documentara a localităţii Tarna Mare

1572 – atestarea documentara a localităţii Bocicău

Numele localităţii Tarna Mare provine de la pârâul ce o străbate şi a fost amintită pentru prima dată în anul 1430 (termenul slavic ”tarna” înseamnă spin). Adjectivul mare exprimă relaţia localităţii cu un alt sat, Tarna Mică, situată în Ucraina. A fost localitatea cea mai importantă a zonei, în primul rând datorită locaţiei geografice, întreaga zonă înconjurătoare a fost denumită în trecut Ţinutul Tarna. Începând din secolul XV. a fost domeniul familiei Perényi, iar ulterior apar şi alte familii cu moşii mai mici. Tot de numele principalilor proprietari se leagă colonizarea slovacilor şi a germanilor în secolul XIX. Coloniştii au fost aduşi pentru a da impuls activităţii viticole, miniere şi de exploatare forestieră din localitate, ei provenind majoritar din localităţi mai apropiate şi nu din străinătate. Trasarea graniţei în apropierea localităţii a afectat hotărâtor rolul de centru micro-regional al satului, a ajuns într-o poziţie periferică. Între conurile vulcanice pitoreşti se află Băile Tarna, renumit centru balnear de odinioară, unde numai aleea teilor seculari mai păstrează memoria unei perioade de viaţă balneară prosperă. Apa minerală de aici feroasă, clorurată, carbogazoasă şi sulfuroasă s-a folosit atât pentru cure interne cât şi pentru băi. S-au tratat boli ale stomacului şi ale ficatului, dar şi reumatisme. Pentru revigorarea acestor băi s-au făcut paşi la începutul secolului XXI, dar fără succes. Pe teritoriul Băilor se găseşte tabăra pentru copii, nefuncţională nici aceasta, aflată într-o stare degradată.

Fiind prezente mai multe naţionalităţi, în localitate găsim mai multe lăcaşuri de cult. Cea mai veche şi de dimensiunile cele mai reduse este capela reformată, construită în 1865, cu o clopotniţă din lemn. Biserica ortodoxă datează din 1898 şi este închinată Sfântului Ioan Botezătorul. Iconostasul vechi a fost donat prima dată bisericii din Văgaş, iar ulterior a ajuns la Satu Mare şi face parte dintre obiectele expoziţiei istorice permanente a Muzeului Judeţean Satu Mare. În ţintirimul bisericii sunt înmormântate două personalităţi de seamă ale comunităţii. Athanasie Doroş (intelectual local, care a organizat ocolul silvic local, a înfiinţat bibliotecă şi filială de bancă în localitate, strada principală şi biblioteca îi poartă numele) şi Antoniu Covaci (protopop). Biserica romano-catolică a fost construită între 1904 şi 1906, fiind închinată Inimii lui Isus. În Băile Tarna, în 1870 a fost construită o capelă romano-catolică, închinată Sfintei Ana. În sat se mai găseşte o biserică baptistă.

Tarna Mare a avut la ultimul recensământ (2011) 3679 de locuitori.

Văgaş este un cătun depopulat, cu numai 6 locuitori. Numele înseamnă tăietură, deschizătură. A devenit localitate separată în anii ’50, în 1937 fiind construită aici şi o biserică ortodoxă. Biserica şi clădirile vechi sunt ruinate, numai câteva case aflându-se în stare locuibilă.

Siturile paleolitice de pe teritoriul judeţului Satu Mare sunt concentrate în partea nordică a judeţului, în Depresiunea Oaşului şi la contactul acesteia cu câmpia Someş – Tur. Această regiune se încadrează, geografic şi cultural, arealului mai larg cunoscut sub numele de bazinul Tisei Superioare. Din această perspectivă este relevantă situarea în imediata apropiere a graniţei judeţului, a excepţionalului sit paleolitic de la Korolevo, în Ucraina Transcarpatică.

Primele semnalări ale existenţei paleoliticului în Oaş sunt făcute în 1928 de către arheologul Márton Roska cu ocazia unor cercetări de teren în jurul Bixadului. Primele cercetări sistematice sunt făcute însă în 1957, de către C. S. Nicolăescu-Plopşor, care descoperă situl de la Boineşti–Bélavára (Coasta Boineştilor), urmate de cele ale Mariei Bitiri între 1960 şi 1969. Maria Bitiri a cercetat numeroase situri paleolitice din Oaş, cele mai importante fiind: Boineşti–Bélavára, Remetea Oaşului–Şomoş I şi II, Călineşti Oaş I, II, III şi IV, Turulung–Dealul Pustiu (Pusztahegy). În următorii 30 de ani nu se vor mai face săpături arheologice în siturile paleolitice din Oaş, acestea fiind reluate abia în ultimii ani (2005 şi 2006) la Boineşti şi Remetea Oaşului, de către o echipă de cercetători români şi francezi.

Siturile paleolitice din Oaş sunt amplasate pe dealuri, care din nefericire sunt foarte puternic erodate de ploi şi vânturi, puţine fiind cele în care locuirile preistorice se păstrează mai bine. Sedimentele cu vestigiile paleolitice au o grosime maximă de 0,70 m, iar în cazul aşezărilor în care se succed mai multe orizonturi culturale, între diferitele nivele culturale nu există straturi sterile, prin urmare diferenţierea între artefacte s-a făcut în primul rând pe criterii tipologice.

Potrivit Mariei Bitiri, în Oaş au fost identificate trei etape cultural-cronologice ale paleoliticului. Prima etapă este considerată a fi o fază finală a paleoliticului mijlociu, cu unele elemente ce amintesc de debutul paleoliticului superior, ceea ce înseamnă că poate fi situată undeva între 40.000 şi 30.000 ani înainte de prezent. Următoarele două etape aparţin paleoliticului superior (cca. 30.000 – 10.000 ani înainte de prezent), majoritatea siturilor descoperite în Oaş fiind datate în această perioadă.

În lipsa descoperirilor de oase umane este dificil de spus cine sunt oamenii care au populat regiunea Oaşului la finele paleoliticului mijlociu. Este posibil să fie ultimii oameni de Neanderthal, dar şi, în acelaşi timp, primii oameni moderni, sosiţi prin Balcani, dinspre Orientul Apropiat. Cu siguranţă însă, populaţiile din paleoliticul superior aparţin oamenilor moderni (Homo sapiens sapiens), adică strămoşilor noştri direcţi.

Modul de viaţă al populaţiilor paleolitice (în special al celor din paleoliticul superior) este reconstituit atât pe baza săpăturilor arheologice, cât şi prin compararea cu societăţile de vânători-culegători din zilele noastre.

Comunităţile paleolitice erau probabil mici grupuri nomade care se stabileau periodic în diferite locuri, importante pentru una sau alta din activităţile principale ale grupurilor. Hrana era obţinută prin vânarea animalelor sălbatice şi culesul plantelor şi a animalelor mici (de aici denumirea de vânători-culegători dată acestor populaţii). Astfel, nu poate fi întâmplător faptul că dealuri precum cele de la Boineşti şi Remetea Oaşului au fost intens locuite în toate cele trei etape ale paleoliticului prezente în Oaş, deoarece prin poziţia geografică deosebită oferă o vizibilitate foarte bună asupra Depresiunii Oaşului şi asupra principalelor văi, prin urmare e de presupus că şi asupra rutelor de migraţie a turmelor de animale.

După cum arată şi denumirea dată epocii, paleoliticul este caracterizat prin utilizarea obiectelor din piatră, şi mai precis, din piatră cioplită (de aici şi denumirea de epocă a pietrei cioplite). Nu orice piatră este potrivită pentru cioplire, de aici necesitatea ca oamenii din paleolitic să identifice şi să exploateze acele resurse de roci, ale căror proprietăţi fizice le făceau pretabile cioplirii şi apoi utilizării. În esenţă, este vorba despre desprinderea controlată a unei aşchii (sau lame) dintr-un bloc de piatră (nucleu), prin intermediul a diferite tehnici de percuţie.